Mirela: „Mi-am pierdut copilul într-un accident de mașină. Credeți-mă că e cel mai dramatic moment pe care îl poate trăi o mamă. Câțiva ani mai târziu, a bătut la ușă un tânăr. Mi-a spus că-l cheamă Cristian, iar eu m-am uitat la el și am încremenit. Doamne, cine era…” De neimaginat ce s-a întâmplat, de fapt:

Totul a pornit de la un moment dramatic… De fapt, de la cel mai dramatic moment pe care-l poate trăi un om – pierderea copilului său. Nu știu cum, dar probabil căâ soarta mi l-a adus la ușă pe Cristian, tânărul care este acum în viață tocmai pentru că fiul meu și-a pierdut-o pe a lui. Ce a urmat e tare greu de explicat…

O întâmplare tristă ar trebui să fie o întâmplare tristă și-atât. Iată că, în cazul meu, a fost mai mult. S-a transformat într-o fericire, aparent complicată, cu multe subtilități, dar cu un final ca în filme.

Mă uitam la el și nu știam de unde să-l iau. Parcă îl știam de undeva, dar habar n-aveam de unde, parcă prezența lui îmi amintea de cineva, dar nu-mi puteam da seama de cine anume. Stătea la ușă, așa, înalt, solid, cu ochii lui blânzi și privirea de om care vrea să aducă un fel de ofrandă pe un altar imaginar. Eram doar eu și el, în dimineața aceea aspră de martie, într-un loc de trecere, eu în casa mea, el la pragul ușii mele.

— Doamna Mirela?

— Ar trebui să vă cunosc de undeva? i-am răspuns eu străinului.

— În mod normal, nu. În mod anormal, da…

— Puteți fi mai explicit, vă rog?

— Sunt…

— Sunteți?

— Un om care vrea doar să vă mulțumească… mi-a zis el cu capul plecat, cu o atitudine prea umilă pentru statura lui înaltă, de viking.
— Pentru ce? și, totuși, cine sunteți?
— V-am spus… un om care vrea să vă mulțumească… Mi-ați redat viața…

— Am cumva un fiu care mi-ar putea fi… soț?

— Aveți simțul umorului, doamna Mirela!

A izbucnit în râs, eu doar schițam un zâmbet, ultimele întâmplări din existența mea mă doborâseră. Îmi dispăruse până și cea din urmă putere, eram zdrobită sufletește și chiar mă miram în sinea mea cum de mai puteam face glume. Prezența acestui misterios bărbat îmi

inspira încredere. Schimbul nostru de replici a ajuns să provoace însă un scandal, pe care nu l-am putut controla sub nici o formă. Credeam că bărbatul meu stă liniștit în pat, dar auzise dialogul și, pe jumătate invalid, a venit la ușă.

— Mirela, ce se întâmplă? Cine e domnul?

— A, nimic… Asta încerc să aflu și eu…

— Sunt pacientul la care a ajuns rinichiul fiului dumneavoastră! a răspuns clar și la obiect străinul „viking”.
Tonul lui se schimbase brusc. Părea hotărât. Nu mai ezita, nu mai era umil, prefera să spună

lucrurilor pe nume. Începeam să înțeleg. și mi-am explicat prima reacție în momentul în care i-am deschis ușa și l-am văzut – îl știam de undeva, dar habar n-aveam de unde… După ce băiatul meu a dispărut nedrept de devreme de pe lumea aceasta, m-am rugat zile și nopți la rând să îmi dea un semn. Un semn, atât! Să îmi dea de înțeles că sufletul lui e liniștit, că nu

mai suferă. A avut un accident de mașină, era cu soțul meu, plecau în provincie. Soțul a scăpat, fiul meu… nu. Înainte de a ne părăsi, ne-a spus să-i donăm organele. Așa au ajuns rinichii lui la frumosul viking care a simțit nevoia să ne mulțumească pentru asta, ne-a căutat și a venit la ușa noastră fără să ne anunțe. După ce a exprimat motivul vizitei sale, soțul meu s-a înmuiat pe loc.

— Intrați, atunci… Intrați! a continuat el discuția.
— Nu e nevoie, voiam doar să îmi exprim recunoștința.

— Au fost compatibili cu dumneavoastră? a zis bărbatul meu.

— Din câte se vede da… Totul a decurs perfect. Trăiesc acum datorită vouă…

— E meritul copilului nostru, dacă se poate spune așa…
— Dacă îmi permiteți… știu că e dificil… dar poate v-ar încuraja gândul că cineva și-a salvat viața grație…

— Înțelegem, înțelegem ce vreți să spuneți… am intrat eu în discuție.

Trebuia să depășim momentul, așa că l-am invitat în casă pentru ultima dată. A refuzat. Am aflat doar cum îl chema, Cristian. A plecat așa cum a venit. Deodată. Am crezut că nu o să ne mai vedem niciodată. Mă tulburase groaznic întâmplarea în sine. Pe de o parte. Pe de altă

parte, consideram acest fapt ca pe cel mai frumos semn pe care puteam să îl primesc de la copilul pe care nu îl mai vedeam. Am rămas toată ziua aceea muți. De parcă am fi asistat la o minune. Cuvintele dispăruseră, în schimb fețele ne erau mai senine.

— Mirela, tot e bine!

— Crezi, Gabi?

— Sunt sigur!

Citeste continuarea